chartaconsultant

 intr-una din nenumaratele discutii purtate de-a lungul timpului cu S., incercam sa lamurim ipoteza conform careia e-mailul este principalul vinovat pentru inabilitatea / incapacitatea crescuta a semenilor nostri de a utiliza viul grai in rezolvarea problemelor cotidiene; e-mailul este intr-adevar un mijloc de comunicare eficient, rapid si comod in contextul distantelor ce separa partenerii de discutie…incercati insa sa va imaginati oameni legati cu ‘lanturi organizationale’de birourile lor aflate la distanta de 5 metri, comunicand pe e-mail, refuzind cu obstinatie discutia prin viu grai…parerea mea era si este si acum ca e-mailul este doar efectul alienarii umane intr-un secol nebun, este apanajul unei culturi organizationale bolnave, incapabila sa puna in practica conceptele pe care le clameaza- comunicare deschisa- e-mailul ajunge sa fie suport mediatic pentru probleme profesionale, pentru cultura informala a organizatiei (cu acceptul infomal al celor insarcinati formal sa mentina standardele de comunicare ‘business”), pentru socializare ?!, pentru informatii de consum…transmis catre un individ sau mai multi, vizibili sau nu in lista de adresanti (BCC…!) e-mailul creaza dependenta, abolind incet dar sigur sentimentul de afiliere la grup caracteristic rasei umane…insinuat perfid in viata fiecaruia dintre noi, e-mailul ofera alternativa facila atunci cind nu avem chef sa fim sinceri, atunci cind nu avem chef sa socializam, atunci cind vrem sa ascundem faptul ca in fiecare dintre noi zace un introvertit…cultura corporatista speculeaza din plin aceasta slabiciune, venind in intimpinarea dorintelor noastre chiar si acasa…WEBmail ?! ”You’ve got mail” tinde sa devina motto-ul universal al workoholicilor , al inadaptatilor si al celor ce au invatat sa profite de naivitatea primilor…

 

 

 

 mecanismele economice traditionale sunt construite avind la baza omul rational, bine informat urmarind cu luciditate propriul interes…nimeni dintre cei pe care-i cunosc insa, nu are un sistem decizional bazat pe rational, ci pe o nejustificata preferinta pentru mentinerea status quo-ului, sau pe increderea oarba in abilitatile personale de a prezice viitorul – adica exact extremele, crescind astfel probabilitatea de a lua o decizie gresita…fie evita luarea unei decizii pentru a nu-si periclita ipotetica siguranta materiala si confortul psihic, fie iau decizii radicale ce pun in pericol sanatatea mintala a celor din jur…

 

procesul decizional in managementul corporatist urmeaza un tipar al  oportunitatilor prost intelese, si anume al acelora cu grad de risc zero, tinzind sa mentina fie o stare cataleptica fie sa creeze un fals sentiment de suficienta, ori al acelora iesite din tiparele standardelor de risc operational acceptate formal, ducind inevitabil spre o stare generala de disconfort si confuzie…

 

explicatia este simpla si este legata de reducerea timpului de gindire, timp pe care managementul il transforma scriptic pe baza unor indicatori extrem de eficienti gen cost cutting sau mai nou cost containment, in paravane ale propriei ineficiente intelectuale…